Astăzi a fost depus un proiect de lege pentru crearea unor camere de consum și consiliere pentru dependeții de droguri. Ce sunt aceste spații și de ce este nevoie de ele în București?

Citez din articolul propus: „Camerele de consiliere și consum supravegheat sunt facilități sanitare sterile, amenajate special, în care persoanele dependente pot primi consiliere și pot consuma supravegheat droguri într-un mediu sigur, în prezenţa unei echipe multi-disciplinare de profesionişti, cu scopul de a reduce riscurile asociate consumului de droguri în spații publice, atât pentru consumatori, cât și pentru comunitate.”

Consumul de droguri va fi permis doar în aceste spații.

Legea a fost scrisă de Petre Florin Manole, deputat și membru al comisiei pentru drepturile omului, Marian Ursan, de la ONG-ul Carusel și Agenția Națională Antidrog (ANA).

Consumatorii de droguri injectabile din București, aproximativ 9000 de oameni (conform Agenției Naționale Antidrog) vor fi principalii beneficiari ai acestor servicii. Dacă legea va trece, iar camerele vor fi implementate de către ANA și ONG-urile care lucrează cu dependenții de droguri, aceștia vor avea un spațiu în care vor putea să consume heroină sau legale sau ce vor ei, sub supravegherea unor medici și asistenți sociali.

Sunt anumite zone în București, aleea Livezilor sau strada Anton Pann, unde găsești seringi folosite la tot pasul: în parcuri, în scări de bloc sau pe stradă. Coșmarul oricărui părinte este ca copilul lui să se înțepe în ele. Dacă dependenții de droguri vor folosi camerele de consum, își vor lăsa seringile folosite acolo.

Medicii și asistenții se vor asigura că beneficiarii au seringi suficiente și curate, care nu transmit boli infecțioase, și un mediu steril în care să se injecteze. Numărul oamenilor care se îmbolnăvesc cu HIV, hepatita C sau hepatita B va scădea, la fel și numărul celor care mor de la supradoză.

În prezent, un dependent de heroină, bolnav de HIV, „costă spitalul 30.000 de lei pe săptămână”, mi-a spus doctorul Adrian Abagiu, medic infecționist specializat în toxicodependență. Costurile sunt atât de mari pentru că pacientul a ajuns la spital în ultimul moment, când are nevoie de multe medicamente, iar șansele de supraviețuire sunt oricum mici.

Dar dacă vor exista camere de consum, el va intra mai repede în atenția medicilor și cheltuielile ar scădea la 3.000 de lei pe lună. Dependenții care își doresc să se lase vor fi îndrumați către programe de terapie și le va fi mai ușor să devină cetățeni care muncesc, plătesc taxe, au familie și duc o viață normală.

Abordarea de tip război împotriva drogurilor a pornit din America, de pe vremea lui Richard Nixon și nu a dus decât cheltuirea unor sume imense de bani și la arestarea și stigmatizarea unor oameni care au nevoie de tratament și terapie, nu de ani de închisoare și dispreț din partea comunității.

Tot ce-am spus mai sus nu e vreo teorie hipioată, ci mă bazez pe zeci de studii pe care le-am citit în ultimii ani, de când documentez tema dependenței și a consumului de droguri. În 2015 am fost în Barcelona ca să văd cum funcționează o astfel de cameră și să aflu ce spun autoritățile despre beneficiile ei.

180 – 200 de pacienți trec zilnic prin acel centru. Majoritatea sunt bărbați care trăiesc pe stradă. Consumatorii merg acolo să se relaxeze și primesc suc, cafea, biscuți și sandvișuri. „40% dintre pacienții noștri încearcă să se lase”, mi-a spus un asistent social. „Ideea este să-i ținem în viață până când hotărăsc să se schimbe, noi nu-i obligăm. Aici n-a murit nimeni de supradoză.”

Se organizează ateliere, dezbateri, turnee de șah, se proiectează filme, au chiar și o mică bibliotecă. În spate există o cabină de duș și două toalete. Dependenții primesc săpun, pastă, periuță pentru dinți, lame, spumă de ras și haine curate.

Sala de consum are patru mese de fier, opt scaune albe de plastic, coșuri galbene de gunoi și instrucțiuni de injectare atârnate de perete. Pacienții primesc două seringi, două fiole cu apă distilată, tampon cu alcool, hârtie, garou și prezervative.

În ultimii 30 de ani, după ce au stabilit că dependența trebuie tratată ca o boală, spaniolii au redus consumul de droguri injectabile cu 40%. Tot prin anii ’80, între 70-80% dintre utilizatorii de droguri erau seropozitivi. Astăzi numărul a coborât undeva la 15-25%.

Contrar prejudecăților, nu există niciun studiu care să arate că spațiile pentru injectare cresc numărul dependenților sau frecvența cu care ei consumă droguri. Dimpotrivă, în Spania și Elveția, autoritățile au închis câteva camere pentru că numărul heroinomanilor a scăzut aproape de zero.

În Europa camerele de consum există de treizeci de ani. Sunt aproximativ 90 de astfel de spații în țări precum Franța, Germania, Portugalia, Spania, Elveția, Olanda, Danemarca, Norvegia sau Grecia.

La camera de gardă a Spitalului de Urgență Floreasca e o coadă lungă de vreo 20 de bolnavi. Unii sunt chirciți de durere, alții stau pe jos și se joacă nepăsători pe telefon. O doamnă înaltă atârnă sprijinită de zid și își leagă în jurul ghipsului de la picior o pungă de plastic. Un burtos cu mustață se bagă-n față, zice că nu mai poate de durere și de amețeală și că are nevoie urgent de tratament.

Ca să grăbească procesul de triere, o doctoriță trece pe la fiecare persoană și întreabă de sănătate. Vizavi de coadă este salonul de triaj. Aici intră pacienții care ajung la spital pe propriile picioare. Din fața camerei, șerpuiesc pe podea mai multe dungi colorate. Linia verde este pentru urgențe minore – bolnavul va fi consultat de către un medic în maixmum 30 de minute sau cea portocalie – 60 de minute.

Dacă pacientul ajunge la spital cu ambulanța, atunci va urma una din cele două culori: roșu – resuscitare imediată sau galben – urgență, maximum zece minute până la consultare.

Regulile astea au fost formulate în Protocolul Național de Triaj al Pacienților, conform Oridinului Ministerului Sănătății nr 48/2009. Treaba e destul de clară: cu cât pacientul e mai varză, cu atât are nevoie mai repede de ajutor.

Dar lucrurile nu sunt întotdeauna așa simple. Într-un episod de la Radiolab, o jurnalistă de la New York Times povestește cum se schimbă regulile de triere în situații de criză (cutremur, uragan, război etc.).

Spre exemplu, în urma uraganului Katrina, un spital din New Orleans rămâne izolat, încojurat de apă și fără electricitate. Singura modalitate de a îi scoate de acolo pe cei 250 de pacienții este cu elicopterul. Dar elicopterul are de efectuat operațiuni de salvare, nu poate să se focuseze doar pe spital, deci treaba merge greu.

Medicii se adună ca să decidă în ce ordine vor fi îmbarcați pacienții. Inspirați de utilitarism, doctorii decid că prioritar este să-i salveze pe cei care au mai multe șanse sau mai mulți ani de trăit.

Bolnavii sunt împărțiți în trei categorii: 1) cei care care au avut intervenții ușuare și sunt (aproape) gata de externare  – ei pleacă primii; 2) pacienții care au venit la spital cu probleme mai nasoale și mai au nevoie de ceva îngrijiri – următorii și 3) cei grav bolnavi sau care au semnat să nu fie resuscitați în caz de doamne ferește.

Din cauza căldurii din spital, a mirosului de canal și a paranoiei care s-a instaurat în oraș,  o parte din medicii rămași cu pacienții din grupa 3 au luat niște decizii inumane, imho: să-i eutanasizeze pe bolavii terminali… Mai bine ascultați podcastul ca să aflați mai multe.

Drept urmare, după ce s-a terminat toată nebunia cu urganul, locuitorii orașului Baltimore s-au adunat într-o întâlnire organizată de primărie ca să decidă ce-i de făcut în situații asemănătoare. Ideea era să creeze un set de reguli ca să evite deciziile luate sub presiunea panicii.

După ore întregi de dezbatere, oamenii au decis că mai întâi trebuie salvați cei care au șansele cele mai mari de supraviețuire. Sigur, mulți ar intra în această categorie, așa că următorul filtru pentru diferențiere este șansa/norocul. În acest fel, fiecare ar avea o șansă egală, problema fiind că oamenii au fost tentați să aleagă după etnie sau să-i excludă pe bețivi, fumători sau pușcăriași.

„Așteptați pe cineva?” Badiguardul mă dezmeticește din amintire. Nu, trebuia să fiu în altă parte a spitalului…  Și mă îndrept spre ieșire. Din sens opus, un asistent împinge un pacient răstignit pe targă. În spatele lui, o femeie îndurerată se roagă de asistentă să-i dea bolnavului prioritate absolută. Oamenii se ajută între ei în funcție de preferințele pe care le au unii față de alții, iar sistematizarea îi ajută pe medici să ia decizii atunci când etica este ca o ecuație fără răspuns.

Un rocker îmbrăcat în sacou, cu un tricou negru pe care scrie Feminist, urcă pe podiumul din plenul Camerei Deputaților. Pe un ton indignat, Remus Cernea anunță că nici azi nu va vota: 

-Neavând vot electronic, votul cu ridicarea de mână nu este numărat corect, de aceea îmi continui greva de vot.
-Da, da, bine, mulțumesc, i-o taie președintele Florin Iordache.

Reporterița de la Realitatea TV îi dă dreptate lui Cernea. Cică au cumpărat sistemul de vot electronic cu juma de milion de euro, s-a stricat înainte de legea defăimării, l-au reparat, dar tot nu-l folosesc.    

Eu aștept votul pentru reținerea și arestarea deputatului Adrian Gurzău, finul Elenei Udrea. A fost candidat la ultimele locale pentru Primăria Clujului, din partea PMP. E tipul care ne avertiza, „Nu-s picat din cer, ci văd Clujul altfel.” Acum câteva săptămâni, DNA l-a acuzat de trafic de influență în dosarul Carpatica Asig.

Un domn cu părul aranjat urcă la pupitru: „Bună, dragi colegi. Mă numesc Adrian Gurzău.” Unele cuvinte îi scapă în grai moldovenesc și se bâlbâie emoționat, ca un elev care-și cere iertare în fața clasei. „Am trei copii minori, cel mic are un an jumate. Am doi părinți pensionari. De fiecare dată am votat ce înseamnă partea de începere a urmăririi penale, dar niciodată pentru reținere și arestare. Vă solicit un vot pentru a-mi da posibilitatea să mă apăr în stare de libertate.”

Începe votul secret. Gurzău stă lângă pupitru și scanează fiecare politician care trece pe la urne.

În prima rundă, plenul votează cererea pentru arestarea preventivă de 24 de ore. Rezultatul îi încurcă pe deputați. Nu e clar dacă voturile anulate contează sau nu la numărarea voturilor valabile. Urmează ceva debandadă, dar răspunsul îl dă un deputat responsabil cu numărarea: „Cu rușine trebuie să anunț că, având în vedere că din totalul de 355 de deputați au fost prezenți 278, din care 136 au votat «pentru», se constată că nu a fost întrunit numărul de voturi necesar pentru adoptarea proiectului de hotărâre.” Adrian Gurzău își relaxează mâinile, nu o să fie reținut.

Urmează a doua rundă de voturi, pentru arestarea de 30 de zile. Sala parcă s-a mai golit și de data asta lucrurile merg mai repede: 124 votează „pentru”, 114 „contra” și niciun vot nu e anulat. Deputatul PMP poate fi arestat, dar nu și reținut.

Politicianul se înfoaie și se grăbește spre ieșire. Afară, pe holurile Parlamentului, îl așteaptă reporteri și cameramani care năvălesc peste el ca un roi de albine: „Ce părere aveți de votul de azi? Credeți că sunteți nevinovat? Veți lua vreo acțiune legată de votul colegilor?”

Spune că o să depună contestație și se face scăpat pe ușile liftului.

Adrian Gurzău este acuzat de trafic de influență alături de Angela Toncescu, fost preşedinte al Consiliului de Administraţie Carpatica Asig. Potrivit DNA, contractul dintre cei doi a fost încheiat la data de 2 noiembrie 2015  și prevedea „furnizarea, de către firma controlată de deputat, a unor servicii specializate de «relaţii clienţi, info-line, contact center vânzare şi marketing», pe o durată minimă de 5 ani.” Plata urma să fie făcută de Carpatica Asig, iar firma deputatului ar fi trebuit să încaseze 270.000 de euro.

Un domn burtos își plimbă câinele pe holurile Parlamentului printre coloanele de marmură. „O fi de la SPP, caută bombe”, șoptește un reporter. Toată presa îl așteaptă pe Călin Popescu Tăriceanu, președintele Senatului, să iasă din ședința Biroului Permanent. La el trebuie să ajungă demisia lui Gabriel Oprea, anunțată pe Facebook. „S-a mai făcut că-și dă demisia și după aia s-a răzgândit”, zice același reporter.

Pe lângă noi trece Daniel Barbu. Vrea să facă precizări la declarația care i-a adus multe înjurături pe Facebook: își cere scuze, zice că a fost doar o metaforă, dar reacțiile soldaților i s-au părut „inacceptabile pentru o societate civilizată, raportate la o simplă metaforă. Valul de violență verbală și de atitudine, de amenințări fizice care mi-au fost adresate confirmă faptul că e riscant să fii politician.”

După ce pleacă, un cameraman răbufnește: „Să-l prindă niște țigani și să-l fută-n cur – asta înseamnă să fii agresat.”

Tăriceanu iese din birou, iar camerele se aliniază în dreptul lui. Reporterii nu apucă să-l întrebe nimic, ne spune direct că la el nu a ajuns nicio demisie. Ok, poate în ședința de plen a Senatului.

Mai sunt vreo două ore până atunci, așa că mă întind lângă doi cameramani, pe covorul roșu, să mă odihnesc. Un nene cu părul până la obraji ne amenință că ne-a filmat. E Ilie Năstase. Se grăbește spre mine și spune în continuare: „Să mor io, vă cumpărăm niște paturi.” Scoate telefonul și-mi face poză: „Te pun pe rețelele de socializare.” Și eu la fel. O reporteriță îmi sare în apărare și-l întreabă zeflemitor: „Domnule Năstase, când mai divorțați?”

Mă ridic și plec spre plenul Senatului. La 4.11 vicepreședintele Chelaru începe ședința, chiar dacă sala este pe jumătate goală. Tipul zice repede ce are de zis, în timp ce senatorii vorbesc la telefon sau între ei, citesc știrile pe tabletă, unii intră, alții ies. Nimeni nu-l prea bagă în seamă pe președinte. Nici când se anunță „dezbatere generală” nu e mare înghesuială.

Un nene urcă la pupitru, iar din boxe se aude: „Imaginea Senatului are de suferit. Nu suntem toți la fel! Gabriel Oprea trebuie să renunțe la imunitate!” Dar generalul nu este în sală. În schimb, postează pe Facebook o foaie pe care scrie „înțeleg să demisionez din această funcție, începând cu data 1 octombrie 2016.” Însă, generalul trebuie să i-o înainteze președintelui Senatului și să o susțină în ședință, altfel nu se pune.

„Unii vor spune că exagerez. Înainte de a face judecăți pripite, uitați-vă la ce se întâmplă în jurul nostru.”

„Hai, marș, nu-mi place de tine. Nu-mi place fața ta. Mesajul care vrem să-l transmitem este peste tot afișat: Fără musulmani în România!” Un tip cu vesta ca a unui jandarm, pe care scrie Patrula Vlad Țepeș / Partidul România Unită, mă împinge nervos pentru că fac poze. „Ia, mă, ce tot faci fotografii? Pleacă de aici! E un protest acreditat și trebuie să fii și tu acreditat ca să pozezi. Noi suntem un pic mai educați și nu răspundem la provocări Ești plătit de Soroș!”

Pe soclul unui leu fioros, vizavi de Palatul Cotroceni, scrie: „Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului.” La adăpostul statuii, câteva sute de manifestanți spun Tatăl Nostru în cor. Partidul România Unită, cei care-l au pe Vlad Țepeș încruntat pe siglă, organizează un protest împotriva moscheii care urmează să fie construită în București.

„Fără migratori! Fără migratori! Fără migratori!”

Dintr-o portavoce conectată la un iPhone se aude Treceți Batalioane Române Carpații. Scandările alternează între cântece religioase, intonate ceremonios, ca la biserică, și urlete patriotice, rostite în forță, ca pe stadion. Din când în când, protestatarii se amuză și mai schimbă cuvintele pe care le strigă, din Iohannis suspendat în Iohannis spânzurat, morții tăi de neamț împuțit.

Un tip îmbrăcat în haine militare împarte imagini cu Corneliu Zelea Codreanu. „Toți am venit pentru același lucru, să le zicem la oamenii ăștia [musulmanilor] că nu-i vrem. Ei când vin aici vor să-și impună religia lor peste a noastră. Vor să facă asta prin haosul pe care-l fac în Europa. Tu ești român? Ortodox?” Cât de cât. Nu-i place răspunsul meu, așa că mă împinge mai încolo. „Vezi că era un handicapat în căruciorul cu rotile, mergi și vorbește cu el.”

Mai fac niște poze și un alt tip din Patrula Vlad Țepeș îmi pune steagul peste cameră. „Ia să vedem, te arde? Te cam arde. Fă poze la steag. Te las să mai faci poze dacă ții o cruce în mână. Să vedem dacă te exorcizăm.” Bine, așa facem. Da’ fă-mi o poză.

Bogdan Diaconu, președintele PRU, deputat în parlament, îi cere lui Iohannis să nu fie vasalul Turciei. Domnul Diaconu este îmbrăcat într-o cămașă cu modele tradiționale românești și-mi spune că: „Nu milităm pentru expulzarea musulmanilor, ci a migranților pentru că se află ilegal pe teritoriul României. Nu vorbim despre musulmanii care sunt în România de sute de ani, musulmani care sunt mai români ca alți români. Vorbim de o populație care este greu de integrat, o populație migratoare. S-a demonstrat că au făcut pagube în toată Europa.”

Pentru el contează să nu fie „alterată ființa neamului românesc. Aici, valorile creștine ne-au ținut unite mai multe de 2000 de ani.” Nu-l interesează că alungarea refugiaților alimentează propaganda jihadistă, „nu România a răscolit Orientul, nu România s-a dus să le ia resursele, nu România a încercat să democratizeze pe cineva cu forța. De aceea nu cred că România trebuie să poarte vreun pic povara generată de această problemă.”

Sunt luat iar în vizor de-un băiat din Patrula Vlad Țepeș. „Bă, valea de aici. Căcat creț! Du-te și vorbește cu președintele nostru dacă vrei să faci interviuri!” Păi am vorbit deja. „Atunci pleacă acasă.” Bine, frate, gata, plec. Merg spre stația de autobuz gândindu-mă la creștinism, la pace și la dragostea pentru aproapele tău – valori la care Biblia ne îndeamnă. Doamne-ajută!