Acum trei duminici eram împăcat cu ideea că nu o să ajung la Summer Well să-i văd pe Placebo. Nu era mare tragedie, am fost la două dintre concertele lor din România. Totuși mă stresa situtația. Una dintre trupele mele preferate e în România, iar eu o să stau s-o frec la bere. Bulanul a fost că o prietenă a primit o invitație și nu avea chef să se ducă, nu prea le are cu muzica, așa că mi-a dat mie biletul. Yey! Pun tricoul cu Placebo pe mine. „Hei, Dragoș, ce faci? Mergi la Summer Well? Da? Mă duci cu mașina? Perfect, ne vedem la șapte.”
În mașină mă gândeam cum am început să ascult Placebo. I-am descoperit când eram în liceu, pe la cinșpe’ ani, dar prăjeala a venit după ce am fost să-i văd în 2009, la Romexpo. Au versuri creepy, întunecate care ating zone sensibile, mai ales dacă filmul melodiei se potrivește cu o experiență personală – așa mi-a rămas Centrefolds scrijelită pe creier.
Vocea este greu de digerat, te zgârie pe ureche, dar mi se pare că vine mănușă vibe-ului pe care-l transmit. Da, sunt deprimanți, daram citit că muzica tristă ne face fericiți și că ne gâdilă sinapsele mai tare decât cea jovială. Iar instrumentalul de rock alternativ – post-punk, glam – îți ia sufletul, îl bagă într-o mașinărie de sfărâmat și îl scoate zdrobit și curat. Mai au o mașinărie, pe care o folosesc mai rar: e ca o injecție cu otravă care te bagă într-un somn dulce.
Ultimul album, Loud Like Love, e ceva mai light. Evident că sound-ul este negru, dar parcă se vede luminița de la capătul tunelului, în timp ce pe primele albume depresia era precum o mlaștină cu smoală.
Înainte să înceapă concertul, am stat de vorbă cu Steve Forrest – bateristul trupei. A fost super tare, omu’ e de treabă și mișto. Am fost dus backstage unde era frig ca dracu, probabil că aerul condiționat era dat la 15 grade. Arăta ca o mică hală, în dreapa erau camerele ca niște containere, unde stăteau artiștii, iar în stânga o masă lungă cu mâncare și băutură. Brian se perinda p-acolo cu un gagiu imens după el pe care scria Placebo Security. „Come on, man, you’re next” și intru într-o încăpere cu Steve. În 2007 i-a luat locul lui Steve Hewitt, care a părăsit grupul pentru că nu se înțelegea cu solistul și și-a format propriul band – Love Amongst Ruin. Forrest a plecat din Evaline ca să se alăture suckerlover-ilor. Prima apariție live a noului toboșar a fost la Agnor, unul dintre concertele mele preferate de alternative. Noul baterist mai are un proiect muzical – Planes – unde cântă la chitară și voce.
Ce zici de tricoul meu? Ai auzit de trupa asta?
Steve: Da, e mișto. Numele îmi pare cunoscut.
E a patra oară când trupa Placebo vine în România, ce vă tot aduce pe la noi?
De fiecare dată când am venit aici a fost genial. Nu exagerez cu nimic când spun asta, publicul român nu obosește niciodată, cred că am putea să cântăm până dimineața și ar fi la fel de multă lume ca la prima melodie. Energie pe care noi o receptăm ne face să vrem să ne întoarcem aici.
Observ o creștere a nivelului de optimism de la primul la ultimul vostru album. Am dreptate?
Categoric. Când scoatem un album nou, ne dăm seama că este prea întunecat și încercăm să-l facem pe următorul mai puțin dark; ultimul material este deprimant, dar parcă se vede o luminiță la capătul tunelului. Cred că trupa este în cea mai bună formă de când s-a lansat.
Care melodie de pe Loud Like Love reprezintă cel mai bine albumul?
Oh, Doamne, e greu, dar aleg Exit Wounds. Are un sound electronic, fără să plece din zona rock-ului alternativ, începutul este foarte sensibil și intim, iar continuarea puternică și dură.
Rob the Bank este o melodie de protest. Cum vă implicați în lupta împotriva problemelor internaționale?
Nu am plănuit să iasă așa cântecul. Atunci când l-am scris, ne gândeam la lucrurile oribile pe care lumea le face. Dar fanii l-au transformat într-o melodie pentru revoltați, mai ales în Turcia. Asta este partea frumoasă a muzicii, când publicul tău îi dă o viziune diferită față de a ta.
Tot ce putem să facem este cântăm în locuri cu probleme. Acum câțiva ani participam la un festival în Israel, din cauza bombardamentelor multe trupe s-au retras, în timp ce noi am devenit și mai motivați să cântăm acolo. Când nimeni nu voia să meargă în Rusia noi am fost. Lumea are nevoie de muzică ca să se vindece.
Cânți și la chitară, ai vreun proiect solo în viitorul apropiat?
Plănuiesc să lansez un album acustic primăvara viitoare.
David Bowie a revenit. O să cântați cu el din nou?
Ar fi extraordinar! Vorbim despre David Bowie, nu? Dar întotdeauna mi-am dorit să colaborez cu Tom Waits – este unul dintre artiștii mei preferați.
Ai băut vreodată țuică?
Se prea poate. Am încercat data trecută o băutură românească, era tare și bună.
Cunoști vreun artist român?
Prietena iubitei mele. E DJ, dar nu-mi aduc aminte cum o cheamă.
Un mesaj pentru fanii voștri din România?
Ascultați muzica live, veniți la concerte și susțineți trupele pe care le iubiți. Și încercați să faceți cât mai multe lucruri care vă fac plăcere.
După primele două melodii Brian ne-a spus că „tonight we come in peace and we are loud like love.” La finalul cântecului Meds nu ne puteam opri din aplaudat, iar pe fața solistului se vedea că îi face plăcere să ne vadă în delir. După ce ne-a spus „see you soon”, Brian a îndemnat la „peace, love and tolerance” în timp ce arăta spre chitara lui Stefan care era în culorile LGBT.
Băieții au făcut super show, a ieșit un concert mișto. Un sigur lucru m-a deranjat: era un individ la un metru în fața mea care o dată la două-trei melodii ridica iPad-ul (!) ca să filmeze, iar eu nu mai vedeam nimic. Nu dansa, nu cânta, nu aplauda, doar era bou. Mi-am adus aminte de ce ne-a spus Brian în 2012: „Stop looking at the concert through a little screen. The moment is right now, later it will be gone and you will have nothing. Live the moment!”
Foto: Concert Photography
