La camera de gardă a Spitalului de Urgență Floreasca e o coadă lungă de vreo 20 de bolnavi. Unii sunt chirciți de durere, alții stau pe jos și se joacă nepăsători pe telefon. O doamnă înaltă atârnă sprijinită de zid și își leagă în jurul ghipsului de la picior o pungă de plastic. Un burtos cu mustață se bagă-n față, zice că nu mai poate de durere și de amețeală și că are nevoie urgent de tratament.
Ca să grăbească procesul de triere, o doctoriță trece pe la fiecare persoană și întreabă de sănătate. Vizavi de coadă este salonul de triaj. Aici intră pacienții care ajung la spital pe propriile picioare. Din fața camerei, șerpuiesc pe podea mai multe dungi colorate. Linia verde este pentru urgențe minore – bolnavul va fi consultat de către un medic în maixmum 30 de minute sau cea portocalie – 60 de minute.
Dacă pacientul ajunge la spital cu ambulanța, atunci va urma una din cele două culori: roșu – resuscitare imediată sau galben – urgență, maximum zece minute până la consultare.
Regulile astea au fost formulate în Protocolul Național de Triaj al Pacienților, conform Oridinului Ministerului Sănătății nr 48/2009. Treaba e destul de clară: cu cât pacientul e mai varză, cu atât are nevoie mai repede de ajutor.
Dar lucrurile nu sunt întotdeauna așa simple. Într-un episod de la Radiolab, o jurnalistă de la New York Times povestește cum se schimbă regulile de triere în situații de criză (cutremur, uragan, război etc.).
Spre exemplu, în urma uraganului Katrina, un spital din New Orleans rămâne izolat, încojurat de apă și fără electricitate. Singura modalitate de a îi scoate de acolo pe cei 250 de pacienții este cu elicopterul. Dar elicopterul are de efectuat operațiuni de salvare, nu poate să se focuseze doar pe spital, deci treaba merge greu.
Medicii se adună ca să decidă în ce ordine vor fi îmbarcați pacienții. Inspirați de utilitarism, doctorii decid că prioritar este să-i salveze pe cei care au mai multe șanse sau mai mulți ani de trăit.
Bolnavii sunt împărțiți în trei categorii: 1) cei care care au avut intervenții ușuare și sunt (aproape) gata de externare – ei pleacă primii; 2) pacienții care au venit la spital cu probleme mai nasoale și mai au nevoie de ceva îngrijiri – următorii și 3) cei grav bolnavi sau care au semnat să nu fie resuscitați în caz de doamne ferește.
Din cauza căldurii din spital, a mirosului de canal și a paranoiei care s-a instaurat în oraș, o parte din medicii rămași cu pacienții din grupa 3 au luat niște decizii inumane, imho: să-i eutanasizeze pe bolavii terminali… Mai bine ascultați podcastul ca să aflați mai multe.
Drept urmare, după ce s-a terminat toată nebunia cu urganul, locuitorii orașului Baltimore s-au adunat într-o întâlnire organizată de primărie ca să decidă ce-i de făcut în situații asemănătoare. Ideea era să creeze un set de reguli ca să evite deciziile luate sub presiunea panicii.
După ore întregi de dezbatere, oamenii au decis că mai întâi trebuie salvați cei care au șansele cele mai mari de supraviețuire. Sigur, mulți ar intra în această categorie, așa că următorul filtru pentru diferențiere este șansa/norocul. În acest fel, fiecare ar avea o șansă egală, problema fiind că oamenii au fost tentați să aleagă după etnie sau să-i excludă pe bețivi, fumători sau pușcăriași.
„Așteptați pe cineva?” Badiguardul mă dezmeticește din amintire. Nu, trebuia să fiu în altă parte a spitalului… Și mă îndrept spre ieșire. Din sens opus, un asistent împinge un pacient răstignit pe targă. În spatele lui, o femeie îndurerată se roagă de asistentă să-i dea bolnavului prioritate absolută. Oamenii se ajută între ei în funcție de preferințele pe care le au unii față de alții, iar sistematizarea îi ajută pe medici să ia decizii atunci când etica este ca o ecuație fără răspuns.